Condamnare şi verdict

Sentinţa este o consecinţă a unei decizii. Şi când auzim această noţiune automat ne tresare inima, pentru că în faţă ne apar gratii sau sumele grele de bani pe care cineva le primeşte cu atâta nesimţire, dar care au un efect aparte pentru societate. Am început astfel nu că mi-ar fi trecut fericirea de care eram dependentă mai înainte sau optimismul meu cronic. Sunt mulţumită de viaţă şi îi aştept în continuare hotărârile, opţiunile, surprizele şi dezamăgirile. Doar că de data asta mi-i interesantă psihologia oamenilor care nu mai au aceasta şansă, oamenii care au ales ceva în viaţă şi nu mai pot da înapoi. Sunt multe situaţii în care decizia aleasă te face dependent de un anumit mod de viaţă, de un anumit teritoriu, de anumite ştiinţe. Şi ce faci atunci când greşeşti? Mai ales că dependenţa are ea aşa o calitate mai puţin bună de data asta: odată ce te dezici începe să-ţi distrugă tot ce ai construit până acum, poate ani întregi de-a rândul. Cred că fiecare a simţit-o...şi nu e cel mai plăcut, chiar dacă ai luat o decizie care nu e greşită, şi ea totuşi distruge toate relaţiile la care ai ţinut cândva, care ţi se păreau cele mai trainice, fără de care viaţa nu era posibilă şi uite că merge. Nişte relaţii dispar, apar altele, care poate chiar dacă îs mai bune, mai eficiente, mai calde, mai adevărate, acestea, totuşi, nu pot înlocui ceea ce ai avut. Şi aici anume începe sentinţa: TU ai decis, s-ar putea să fie o decizie bună, dar la sigur nu exclude partea cealaltă a monedei. Şi suntem noi aşa o specie că taaaare mai depindem unii de alţii şi detaşarea ne face deseori să ne schimbăm deciziile, chiar dacă nu de fiecare dată se merită.

Scumpi prieteni, vă propun să nu cedaţi când nu se merită. Luptaţi până la urmă şi fiţi mai sus de cotidiana noţiune „deprindere”. Mai există şi „noutate”, şi „plăcere”, şi „dragoste”, şi „respect”, şi „cochetare”, şi „aer prielnic sufletului”. Scumpi prieteni, viaţa se pare că totuşi e unică...s-o trăim! Diversitatea şi ingeniozitatea să ne reprezinte. Atitudinea să ne menţină statutul social.

Cumnatul meu din Chişinău găsind întâmplător un abţibild rătăcit de mine „Basarabia – pământ românesc” l-a încleiat în salonul automobilului său. Iar fratele poartă tricolorul lat dăruit de mine pe capacul rezervuarului pentru benzină şi asta vede întreaga Moscovă. N-am putut să am mai mare bucurie şi respect în acea zi. Decizia luată de dânşii a făcut ziua mea mai fericită. Iar eu am fericit alţi oameni. Şi totuşi prin asta s-au anihilat alte relaţii (sentinţa) care au durat vreme îndelungată şi cu toate astea voi lupta pentru „noutate”, pentru că decizia ce-mi aparţine îmi pare a fi corectă. Din această cauză astăzi sunt împlinită şi am nevoie să ştiu aspiră totuşi tot universul spre realizarea viselor noastre sau Coelho se joacă cu speranţele şi încrederea prea pământeană a fiinţelor din noi?