Cât mai suntem mângâiaţii pe părinţi...

   Nu am putut începe a-mi înşira gândurile din cele mai răzleţe pe acest bloguleţ, fără ca să dedic o modestă pagină oamenilor datorită cărora de fapt exist şi sunt/înţeleg/am atitudini astăzi. Sunt învinuită mereu de prea multă vorbă. Şi mai ales la această temă am atâtea de spus. Dar voi cheltui mai mult timp pentru meditaţie ca să scriu mai puţin. 


- Tată, duritatea şi umorul nu ştiu dacă l-am moştenit... l-am copiat întocmai de la tine! Datorită ţie şi căciuliţa de pe "î" mă face să înţeleg că viaţa e uşoară pentru deştepţii care se prefac proşti. Tu vrei să fiu fericită trăind uşor, pe când eu ţi-am demonstrat că şi cartofii copţi trei zile la rând sunt un mod de a ne distra. (El - tatăl meu..ştie prea bine!).


- Surioară, impulsivitatea ta m-au făcut să pot învinge şi noaptea-n două ore. Ai ridicat glasul atunci când a fost mai puţină nevoie, dar momentul a născut comori, pentru că m-ai înţeles când, deja, credeam eu că nu ai fi în stare. Ne completăm şi asta ne uneşte prea mult ca cineva să ne înţeleagă labirinturile gândirii. Şi frizerul tău te urăşte, pentru că părul meu nu-ţi seamănă ţie. Iar tu rămâi a te mândri cu mine.

- Frăţioare, chiar crezi în genialitatea minţii mele? Mă întreci şi asta te inferiorizează. Eşti prea deştept ca să-ţi recunoşti superioritatea şi asta mă ţine deasupra. Eşti un geniu care va dăinui în sufletul de muritor. Eşti un bărbat ideal pe care nu l-aş suferi niciodată, pentru că dreptatea şi siguranţa pe care-o stăpâneşti m-ar sfărâma. Te iubesc (mai sus de sens dumnezeiesc).


- Blondă, îţi simt prezenţa-n vene. Familia ta este familia mea prin simţiri. Mi-ai oferit-o fără să te gândeşti că ne-au legat pe viaţă. Înţelepciunea care s-a născut comunicând a început dintr-odată să trăiască şi nici acum nu înţeleg cum se poate să fi rezistat atâta în timp. Oficial - colegă de clasă, dar neoficial : bunică, bunel, mamă, mătuşă, moş, nepot, surioară, frăţior, critic la orice oră. Vă daţi seama?...în orice minut!



- Prieteni, (puţini, foarte puţini) dar adevăraţi ca lacrima unei mame (Dumnezeu să o ierte şi Ea să mă ierte, că n-am reuşit să înţeleg că-s un boţ dintr-o carne mată îngerească şi cu asta e spus tot). Câţiva prieteni cărora şi trădându-mă le voi da ultima bulă de aer(şi nu toţi îs în poze, mult mai mult îs în suflet).
Înţeleg că fiecare din voi are de obicei doi părinţi. Mie mi s-a luat unul şi mi s-a dat câţiva în loc. Şi îi iubesc aşa cum poate iubi un copil. Şi am să fiu copilul lor şi după ce mă voi trece. 
Sincer, poate prea...

(Păreri, propuneri, doleanţe puteţi lăsa în comentarii dând click aici)