De 1 iunie: prima dragoste a lui tata

Nu puteam, nu puteam să-mi permit să trec de această sărbătoare, chiar dacă e deja 2 iunie. Sunt prea obsedată (în sens bun) de copii şi de tot ce porneşte de la ei, ajungându-se la studenţie, maturitate plină de activităţi libertine/frustrante/financiare (:D) sau bătrâneţe cu avalanşe de împliniri a unor regrete uitate pe undeva printr-o fotografie cu "prima mea dragoste" (la 14 ani tata îmi spunea că a fost mama, ceva mai târziu a recunoscut că de fapt a fost o blondă).

Până la urmă toţi suntem aşa, toţi creştem şi învăţăm a redeveni copii ca să nu ne asumăm nişte responsabilităţi, ca să profităm de orice şansă ca să mai putem spune acele minciuni nevinovate pentru care să nu riscăm să fim exmatriculaţi/dezangajaţi/dispreţuiţi.

Cred că n-am fost niciodată copil (în toată viaţa mea pe care o ţin minte), mereu am fost lăsată să cred că decizia pe care o iau e absolut individuală şi de ea depinde în totalitate ziua de mâine. Aşa a fost la 7 ani, când sora mea m-a întrebat dacă poate avea încredere totală în mine să stau o zi cu Mihăiţă - copilul ei de câteva luni şi eu i-am răspuns după încă o zi de gândire în care am analizat de-l voi putea înfăşa/hrăni/schimba, am mai exersat faţă de ea. I-am cerut părere obiectivă despre gradul meu de pregătire. Şi am luat în serios... cel mai interesant, că şi astăzi nu-mi provoacă zâmbet. Eu într-adevăr mi-am asumat o responsabilitate, şi eram conştientă că orice greşeală nu mi se iartă, copil era Mihăiţă, deja. Eu nu mai aveam acest drept.

Sau la 14 ani, chiar de ziua mea de naştere, când am plecat la un training de jurnalism la Chişinău. Era pentru prima oară când avea să merg singură într-un maxi-taxi până la Chişinău. Ştiam drumul, ştiam toate "operaţiunile" din călătoria care urma să fie şi totuşi am avut în seara de dinainte un dialog cu tata de vreo 4 ore în care am discutat cât de periculoasă poate fi această vizită a mea Chişinăului, încercând să-mi demonstreze că o lipsă de la un training îmi va uşura viaţa. După cum vă daţi seama, am plecat, pentru că eu luasem o decizie. Pentru că eu am anticipat împotrivirea familiei mele (care din anumite motive n-a putut să mă însoţească în acel weekend) şi am previzionat toate argumentele şi schema narativă logică, ca într-un final, să particip la ce am dorit şi am considerat (atunci) util pentru moment.

Sau primele întâlniri, asta în general a fost cred că cel mai somptuos "proces juridic" din familie pe care l-am câştigat eu timp de vreo săptămână după analize îndelungate şi negocieri foarte subtile, dar foarte raţionale şi inteligente (pentru acea vreme). Imaginaţi-vă că prima mea încercare de a-l întreba pe tata despre când e timpul potrivit pentru a începe o relaţie a fost destul de tristă. Tatăl meu, continuând să se uite la televizor fără nici o clipire, de parcă ar fi fost întrebarea cea mai stupidă din lume, pentru că răspunsul era evident, mi-a spus "20-21 anişori, depinde". "Depinde?!!!!!", mai n-am râs în faţă, dar ştiam că aşa pierd orice şansă în general. O strategie lungă şi foarte întortocheată (notă esenţială: dar plină de adevăr) m-a făcut să-l conving că această întâlnire nu e un moft, dar o tendinţă de dezvoltare a cunoştinţelor şi relaţiilor, şi iarăşi demonstraţii, probe care să facă un matur să nu-şi poată apăra poziţia din două motive: avea o încredere prea mare în mine şi ceea ce fac(chiar dacă o ascundea); îmi dorea tot ce e mai bun, iar eu anume asta şi identificam cu şansa de socializare/comunicare/atenţie ce mi se părea la locul ei în sec. XXI.

Cu cât înaintez, deja acest subiect se dizolvă, să zicem, adică e normal la vârsta mea să nu mai fii copil, şi totuşi ţin doar să enumăr câteva dintre bătăliile mele ca Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" de la Iaşi pentru care am luptat 2 luni fără oprire şi au fost piedici (mai nu dă Doamne!), bursa de merit pe care o primesc acum şi care mă obligă la o performanţă, un cămin mai bun, un statut mai înalt şi multe, foarte multe pentru care trăiesc în fiecare zi şi muncesc ca să le îmbunătăţesc.

De asta, ţin să vă felicit dacă aţi fost vreodată copii, pentru că eu... ori n-am fost niciodată (subliniez: de când mă ţin minte), ori continui să rămân o viaţă copil fără ca să-mi dau seama (adică copilul doar în abecedare e cel fără griji şi luări radicale de decizii).

La mulţi ani! Dacă ai în suflet copilul, ţi se dedică ţie!