De 1 iunie: prima dragoste a lui tata

Nu puteam, nu puteam să-mi permit să trec de această sărbătoare, chiar dacă e deja 2 iunie. Sunt prea obsedată (în sens bun) de copii şi de tot ce porneşte de la ei, ajungându-se la studenţie, maturitate plină de activităţi libertine/frustrante/financiare (:D) sau bătrâneţe cu avalanşe de împliniri a unor regrete uitate pe undeva printr-o fotografie cu "prima mea dragoste" (la 14 ani tata îmi spunea că a fost mama, ceva mai târziu a recunoscut că de fapt a fost o blondă).

poze 2015

Diplomaţie + Decenţă – parte componentă a succesului sau teoria celor doi „D”

Un nou an universitar. Altfel parcă inspir aerul, pentru că timp de un an am învăţat altfel să-l expir şi anume în aşa fel, încât fiecare clipă să o folosesc dacă nu raţional, măcar cu activităţi care la moment îmi par utile dezvoltării de personalitate individuală.

Aveam în vedere ceva mai pământean: vreau să fiu mai bună şi mai profesionistă ca ieri! E o tendinţă care te mănâncă de vie: nopţi nedormite, cercetări de multe ori profunde şi fără rezultate, critici constructive rare, de obicei cele tăioase te fac să perseverezi, nu mai zicem de autocritici. La sfârşitul verii am şi citit mult şi divers. Am prins gust, dar odată cu universitatea şi în general, cu viaţa de student am pierdut din timpul liber.

Care din noi îmbătrâneşte?

Inspirată de nepoţeii mei (unul de 12 şi altul de 1 anişor), astăzi am conştientizat că noi nu îmbătrânim (şi cel mai plăcut moment:) NICIODATĂ.

Zi de zi fiecare din noi, indiferent de vârstă învaţă ceva nou, dar bătrân este acel care nu mai poate învăţa, care ştie tot, care are la orice întrebare un răspuns. Şi când se întâmplă asta? NICIODATĂ. Şi e atââât de plăcut!!!
Cineva mai perfecţionist ar spune că rămânem toată viaţa proşti. Ei bine, proşti! Dar cine e atunci acel deştept care ştie tot?

Condamnare şi verdict

Sentinţa este o consecinţă a unei decizii. Şi când auzim această noţiune automat ne tresare inima, pentru că în faţă ne apar gratii sau sumele grele de bani pe care cineva le primeşte cu atâta nesimţire, dar care au un efect aparte pentru societate. Am început astfel nu că mi-ar fi trecut fericirea de care eram dependentă mai înainte sau optimismul meu cronic. Sunt mulţumită de viaţă şi îi aştept în continuare hotărârile, opţiunile, surprizele şi dezamăgirile. Doar că de data asta mi-i interesantă psihologia oamenilor care nu mai au aceasta şansă, oamenii care au ales ceva în viaţă şi nu mai pot da înapoi. Sunt multe situaţii în care decizia aleasă te face dependent de un anumit mod de viaţă, de un anumit teritoriu, de anumite ştiinţe.

Eu nu urăsc Bunătatea

Spirala care mă consumă prea mult este bunătatea din alţi oameni pe care eu o simt cu toată forţa fiinţei mele, la care eu răspund prea responsabil şi care într-un final răneşte. E nedreaptă Bunătatea (permiteţi-mi să o personalizez pentru că are ea motivele sale să fie aşa de importantă, mândră de sine şi nemaipomenit de dură)! Eu respect foarte mulţi oameni, mai ales pentru atitudinea pe care o au pentru lumea din jur, pentru concepţiile neordinare, pentru modul de a aborda anumite aspecte ale vieţii, dar anume Bunătatea asta din noi, din ei, din ceilalţi ne distanţează, ne face să fim mai serioşi şi ne prezintă partea opusă a lucrurilor în care totul are o limită, în care condiţiile şi aspiraţiile ne micşorează din dorinţă.

Ştie să te facă fericit propria inimă?

Tind să remarc câteva lucruri care recitite vor justifica şi „filosofiile” ce vor urma. Sunt studentă în universitatea care mi-am dorit-o prea mult în viaţa asta, sunt membră şi deţin un statut respectabil în asociaţia despre care se vorbeşte în întreg Iaşiul şi la care râvnesc mulţi tineri să fie parte, sunt înconjurată de foarte buni şi fideli prieteni, sunt un om împlinit ţinând cont de vârsta pe care o am. În schimbul la toate astea viaţa îmi mai oferă şi multe alte oportunităţi, totodată luându-mi în schimbul ăstora dintre bucuriile deja apartenente sufleţelului meu.